Național-comunismul lui Ceaușescu și disidența anticomunistă (1965–1989)

După moartea lui Gheorghiu-Dej (19 martie 1965), Nicolae Ceaușescu devine prim-secretar al PMR. Congresul al IX-lea (iulie 1965): partidul revine la numele de Partid Comunist Român, iar Ceaușescu devine secretar general. Constituția din 21 august 1965: Republica Socialistă România; PCR este „forța politică conducătoare a întregii societăți”. În 1966, Decretul 770 interzice întreruperea de sarcină. În 1967 Ceaușescu preia și funcția de președinte al Consiliului de Stat. Plenara din aprilie 1968 reabilitează victime ale terorii din vremea lui Dej (și îl lovește pe Alexandru Drăghici). La 21 august 1968, Ceaușescu condamnă invazia Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia; România nu participă. Politica de distanțare de Moscova apare și în sursa BAC iunie 2025, var. 1 (1964, 1968).

După vizita din iunie 1971 în China, Coreea de Nord, Vietnam și Mongolia, Ceaușescu lansează Tezele din iulie 1971 (17 propuneri, o „minirevoluție culturală”): crește rolul partidului în cultură și educație, revin cenzura și dogmatismul. În martie 1974 (ceremonia din 28 martie) devine președinte al Republicii. Cultul personalității (Nicolae și Elena Ceaușescu), nepotismul, sistematizarea satelor, construcția Casei Poporului (lucrări din 1984). Anii 1980: Ceaușescu impune achitarea rapidă a datoriei externe (încheiere anunțată în martie 1989; după alte surse, anunțul oficial a apărut în presă în aprilie 1989), cu prețul unei austerități severe: raționalizare, cozi, frig, lipsuri. Nemulțumirile duc la greve: minerii din Maramureș (septembrie 1983), muncitorii din Cluj (noiembrie 1986), cei de la Atelierele „Nicolina” din Iași (16 februarie 1987). Securitatea supraveghează societatea.

Disidența apare în anii 1970, ca reacție la Tezele din iulie, și invocă Actul final de la Helsinki (1975) și Carta 77.

• Paul Goma (1977): în ianuarie trimite o scrisoare de solidaritate cu Carta 77; „mișcarea Goma” strânge peste 400 de aderenți până la 1 aprilie 1977; Goma este arestat și forțat să emigreze în toamna lui 1977.
• Valea Jiului (august 1977): peste 10 000 de mineri de la Lupeni opresc lucrul; după promisiunile lui Ceaușescu, liderii sunt arestați.
• Vasile Paraschiv: muncitor, opozant deschis din 1968, semnatar al mișcării Goma, a luptat pentru sindicate libere.
• SLOMR (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, primăvara lui 1979): inițiat de medicul Ionel Cană și economistul Gheorghe Brașoveanu; interzis rapid.
• Doina Cornea (Cluj): în 1982–1987 trimite texte la Radio Europa Liberă; în 1987 se solidarizează cu muncitorii din Brașov și este arestată; în 1988 cere reforme democratice și se opune sistematizării.
• Brașov (15 noiembrie 1987): manifestația muncitorilor de la Uzina „Steagul Roșu”, cu lozinci anticomuniste; sediul județean al PCR este devastat.
• Scrisoarea celor șase (martie 1989): foști lideri comuniști (Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu, Grigore Răceanu) critică politica economică și izolarea țării.

Răspunsul regimului: închisoare, tortură (inginerul Gheorghe Ursu, mort în arest în 1985), azile psihiatrice, domiciliu obligatoriu, expulzare.